această nouă piesă despre eroul nostru din vechime, acest băiat Peter, rezonează cu noi toți și cu actorii glorioși și designerii deștepți care i-au dat viață, în primul rând, în La Jolla, California, apoi la New York Theatre Workshop și acum pe Broadway. Văd personajele ieșind din insula noastră, din țara noastră de nicăieri. Wendy nu a apărut încă. În schimb, o avem pe Molly, eroul nostru, într-un timp înainte ca fetele să fie încurajate să fie eroi; o generație înainte ca Wendy, nume sau fată, să se nască. Nu avem nici Căpitanul Hook, sau mai bine zis, Nu avem încă nici un Hook. În schimb, avem piratul care va deveni Hook, dar nu până nu terminăm cu el. El, pe care Regatul pirat jalnic îl numește Stache Negru. Avem orfanii noștri, pierduți pentru totdeauna, deși nu sunt încă Băieți pierduți. Avem băștinași și sirene și un crocodil periculos de flămând. Chiar și Tinker Bell ajunge pe insula noastră înainte să o părăsim, pentru că nu putea sta departe. Și avem o creatură sălbatică, îndoită de bătăi neîncetate, frică de propria umbră—băiatul fără nume din centrul poveștii noastre. Cât de ironic este că învață ce înseamnă să fii bărbat pe parcursul piesei noastre, când este destinat să rămână băiat pentru totdeauna… când eram băiat, mi-aș fi dorit să pot zbura, iar noțiunea de a fi băiat pentru totdeauna a fost pură încântare. Fără muncă, Fără treburi, fără responsabilitate, fără casă, fără durere. Acum, că sunt în mijlocul vieții mele, înțeleg ce mi—ar fi lipsit dacă nu aș fi crescut niciodată, sau m-aș fi îndrăgostit, sau aș fi stat pe picioare, sau aș fi pierdut o bătălie-sau aș fi scris o piesă de teatru… James Barrie și-a găsit personajul îmbrățișând noțiunea de a nu crește niciodată. Am găsit – o pe a mea dându-mi seama că am avut-o.
– Rick Elice, 2012
când am venit la bord ca dramaturg, Roger Rees și Alex Timbers, și dramaturgul genial Disney, Ken Cerniglia, au lovit deja pe un principiu de organizare mare. Actul unu ar avea loc la bordul a două nave pe mare—toate cartierele înghesuite, cabine minuscule, claustrofobe, întunecate, umede, sinistre. Actul doi ar avea loc pe o insulă tropicală, cu cer luminos și spații mari, deschise. Pentru a crea un mediu simplu, puternic, în care să spună povestea unui tânăr într—un mod adult, musculos și surprinzător, regizorii au îmbrățișat stilul de teatru de poveste sau teatrul sărac-o tehnică preferată a lui Alex și marca comercială a Marelui triumf al companiei Regale Shakespeare a lui Roger, viața și Aventurile lui Nicholas Nickleby. Cei zece actori ar juca pe toată lumea și totul— marinari, pirați, orfani, nativi, pești, sirene, păsări … chiar și uși, pasaje, catarguri, furtuni, jungle. De asemenea, ar povesti acțiune și memorie, oferindu-le fiecăruia o relație privilegiată cu publicul. Acest lucru ar încuraja publicul să fie mai mult decât spectatori; i-ar invita să cânte, să participe, să-și imagineze … mi-am propus să scriu o piesă condimentată cu tonul contemporan, ireverențios al lui Dave și Ridley Peter and the Starcatchers și înfloriturile stilistice folosite de J. M. Barrie cu o sută de ani mai devreme pentru originalul Peter Pan—comedie înaltă și joasă, aliterare, jocuri de cuvinte, gaguri fizice largi, cântece, anacronisme meta-teatrale, sentiment livrat atât de abil încât sfârșitul piesei îți rupe inima. Provocarea mea ar fi să scriu această nouă piesă în așa fel încât să îmbine cele două stiluri disparate … căsătoria dintre clasic și modern în scriere aduce aspectul Teatrului de poveste al piesei într-o atenție mai accentuată. Și stilul de teatru poveste mi-a dat libertatea de a crea un peisaj vast de locuri îndepărtate, fizice și emoționale. Și aripile să te ducă acolo.
– Rick Elice, 2014