în simbolismul creștin, animalele, precum și plantele, monogramele și alte obiecte au fost adesea folosite ca simboluri religioase. Biserica primară a preferat să folosească animalele menționate în Sfânta Scriptură. Atât în Biblie, cât și în liturghie, așa-numitele animale curate se disting clar de cele necurate. În ceea ce privește virtuțile, leul simbolizează curajul și serviciile unui protector puternic. Mielul îl reprezintă pe Hristos și blândețea creștinului. Taurul reprezintă puterea; câinele, fidelitatea; șarpele, prudența și prudența; porumbelul
, Duhul Sfânt; rândunica, inocența; Ciocârlia, cântarea laudelor lui Dumnezeu; Cerbul, dorul creștinului pentru mântuire; păunul, nemurirea. Anumite animale sunt folosite în mod regulat pentru a reprezenta diferitele vicii. Cameleonul simbolizează ipocrizia; hiena, impuritatea; lupul, lăcomia; vulpea, viclenia; bufnița, întunericul; fundul, voința de sine; șarpele, diavolul. În literatura creștină timpurie animalele sunt împrumutate și din fabulele antice împreună cu simbolismul lor conotativ. De exemplu, pelicanul este folosit pentru a reprezenta răscumpărarea și, de asemenea, dăruirea lui Hristos în Euharistie. Hidra cu multe capete este adesea folosită pentru a reprezenta erezia. Peștele este unul dintre cele mai vechi și mai importante simboluri creștine. Cele cinci litere ale cuvântului pentru pește în greacă formează un acrostic, semnificând Isus, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor (vezi ichthus). Peștele este folosit și ca simbol al botezului și al lui Hristos în Euharistie. Biserica încă încurajează utilizarea simbolurilor animale în bisericile și școlile sale ca un mijloc ușor de simbolizare a virtuții și viciului.
Vezi și: simbolism, creștin timpuriu; Bestiar; fiziolog.
Bibliografie: K. k, iconografie der christlichen Kunst (Freiburg 1926-28) 1:119-132. B. k, „Animal și sanctuar”, în Mullus: Festschrift Theodor Klauser, ed. a. stuiber și a. hermann (Jahrbuch F inquirr Antike und Christentum suppl. 1; 1964) 209-214. L. R. xctau, iconografie de l ‘ art HR. xctien (Paris 1955-59) 1: 76-132, bibliog. 138–140.