7-dragoste

interesul recent în gândirea lui Alain Badiou a avut un efect suplimentar, binevenit de a întoarce atenția critică înapoi la ideea filosofică a iubirii. Iubirea, după cum se știe, constituie una dintre cele patru „condiții” ale filozofiei lui Badiou. Dar cu afirmația sa că” nicio temă nu necesită o logică mai pură decât iubirea”, filosoful contrazice dintr-o singură lovitură tradiția literar-istorică care, luând indicii de la Platon, vede dragostea ca excepția salvatoare a logicii. Pentru Badiou, iubirea trebuie privită în termenii unei logici excepționale care confirmă simultan operația de numărare filosofică, generând în același timp un alt număr care nu este un produs al hirotonirii. Badiou începe astfel cercetările sale despre iubire dintr-un loc foarte diferit de Aristofan în Simpozion, pentru care „iubirea se naște în fiecare ființă umană; cheamă înapoi jumătățile naturii noastre originale împreună; încearcă să facă una din două și să vindece rana naturii umane” (Platon, Simpozionul 191d). Pentru Badiou, ca și pentru Jacques Lacan, cu care filosoful este într-un dialog continuu de-a lungul scrierilor sale pe această temă, dragostea este orice altceva decât o substanță adezivă, un „lipici” medieval care leagă două subiecte tragic împărțite înapoi la o singură unitate iubitoare. Pentru Badiou, ca și pentru Lacan din nou, dragostea completează numărul unu oferind sprijinul unui universalism golit de relația obiect, pe care filosoful îl numește „scena celor doi”.